Minimalismul a pornit, probabil, dintr-o nevoie firească de ordine. De a nu mai fi „încărcat” cu atâtea obiecte și distrageri. Poate și ca răspuns la bruiajul și haosul cotidian al orașului modern.
În timp însă, ceea ce era o căutare a esenței s-a transformat într-un șablon.

Vedem aceleași interioare corecte „arhitectural”, dar lipsite de urmă personală. Spații care arată bine doar în imagini și nu spun nimic.

Nu mai vorbim despre absența obiectelor în plus, ci de absența urmei unei vieți autentice.
E posibil ca, din dorința de a elimina zgomotul, să fi înlăturat și vocea proprie, iar asta ne duce, involuntar, către pierderea personalității.

Poate că nu e nevoie de foarte mult, ci doar de ceea ce contează cu adevărat. Iar acest lucru înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi.